Vorbele fetei îl impresionau profund. Felul în care gândea acum nu mai semăna deloc cu ceea ce era Vera lui, atunci când s-au pierdut unul de altul. Ardea de nerăbdare să înțeleagă ce s-a întâmplat cu viața ei. Dar acum trebuia să facă ceva, fiindcă ziua scurtă de iarnă se sfârșea cu repeziciune. Drumul din Varskaia până aici a durat aproape o zi de iarnă, adică vreo cinci ore; Karaganda era un oraș foarte mare, așa cum Adam nu a mai văzut până atunci.

— Seara este deja aici. Tu unde dormi noaptea?

— Am dormit în multe locuri, dar acum dorm la o familie la care lucrez...

     „Lucrez” mâna asta de copil lucrează la străini la 12 ani... Pe buze se ivise întrebarea: „Cât câștigi?”, dar nu i s-a părut potrivit să întrebe asta acum. Oricum își închipuia că lucrează numai pentru mâncare, cum a mai auzit că se petrecea și prin orașele Basarabiei din vremea aceea.

— Cât timp faci până acolo?

     Pe fața ei apăru grija...

— Mai bine de două ore... Voi ajunge după ce se va înnopta.

— Și nu te temi să umbli singură în orașul ăsta străin?

     Fața i s-a înseninat:

— Îngerii Domnului merg cu mine!

     Se vedea că fetița asta îl lăsa cu gura căscată la fiecare câteva minute.